Mai sus, numai stele

29.08.2010 | Personalităţi

Evenimentele din aprilie 2009 pentru un moment au “umbrit” restul evenimentelor. Între timp, cît în Republica se clarifică, cine totuşi a ridicat drapelul ţării vecine asupra clădirii Parlamentului, unul din cetăţenii Moldovei se pregătea să ridice drapelul Moldovei pe cel mai înalt vîrf al planetei. Anatolii Carpenco, cunoscut în republica ca designer şi alpinist pasionat aproape cu un stagiu de 30 ani, se afla in Himalaya, într-o tabără de bază la o înălţime de 5000 de metri de asupra nivelului mării. Mergea a 2 lună de aclimatizare şi antrenamente intensive. Urma de ridicat pe Everest. Cum se ştie, acest vîrf, pe care tibetenii îl numesc Djomolungma, depăşeşte nivelul mării cu 8848 metri, iar pe înălţimea de 8 km se începe aşa numită ”zona moartă”, unde nu este şi nici nu poate fi nici un fel de viaţă. De fapt, înălţimea periculoasă pentru şederea omului, este înălţimea de 3 km. Acolo, din cauza insuficienţei oxigenului se dezvoltă hipoxia şi orice încărcare fizică provoacă dificultăţi. Ascensiunea pe Muntele Everest – e un lucru foarte periculos şi lent. Cei mai expirementaţi alpinişti trec adapatarea de 2 luni de zile la poalele muntelui înalt la înălţimi egale cu virful Elbrusului caucazian.

“Ura!!! S-a îndeplinit! Astăzi dimineaţa, 20 mai 2009, cu primele raze solare prima grupă al Clubului “7 Vîrfuri” în componenţa deplina a făcut o ascensiune de succes pe Muntele Everest”, au anunţat sursele mass – media. În echipa acestui clib din Rusia, împreună cu cei 4 ruşi, un olandez si American, a fost şi un cetăţean a Moldovei – Andrei Carpenco. Drapelul moldovenesc, iluminat de razele de răsăritul soarelui, a început să planeze pe vânt în mâinile sale acolo unde, mai sus sunt numai stele. In nouatăţile CNN, Euronews s.a., lumii întregi i s-a reamintit că există o ţară mică, dar mîndră, popurul căreia este în stare să neglijeze situaţia politică, componenţa financiară, opinia publică şi să facă o ascensiune complicată.

Nimeni nu l-a împuternicit pe Carpenco să înalte drapelul de stat pe cel mai înalt vîrf dun lume. Chiar şi mijloace pentru expediţia respectivă el le-a colectat de sinestătător. Şi trebuie de menţionat că este un lucru costisitor. În afară drumului pîna la Nepal, cumpărării echipamentului necesar s.a., mai este nevoie de finanţe pentru a închiria iaci, care transportă pe poteci impracticabile încărcătură grea, care ar asigura existenţa îndelungată al oamenilor între cer şi pamint, de a le plăti munca carutaşilor, hamalilor, ghidurilor – serpaşilor…

D-l Andrei, ce va determinat să înaltaţi drapelul Republicii Moldova pe cel mai înalt punct de pe Pământ?

Ascensiunea pe Muntele Everest este un eveniment de importanţă pentru orice ţară.

Doar dumnevoastră nu aţi fost trimis în expediţie de ţară, sunteţi un voluntar, s-ar putea zice că sunteţi un impostor.

Dacă ţara nu se poate poziţiona pozitiv pe arena internaţională, asta nu înseamnă că fiecare din noi trebuie să se împace cu “gloria” celui mai nefericit cetăţean din Europa, care necesită dare din partea statului, să-şi piardă demnitatea. Doar ţara noastră e unicala. Din punct de vedere geopolitic, istoric, unei culture foarte complicate şi amestecate, ce se formează din cultura tuturor popoarelor, care locuiesc aici. M-am ridicat cu drapelul să demonstrez că şi noi, moldovenii, undeva, cumva şi ceva putem face. Însăşi ascensiunea pe Muntele Everest este un eveniment important pentru orice alpinist. Doar mai devreme, pe vremea sovietică Everestul era un scop irealizabil pentru ca nu era posibilitate de a pleca în Nepal. Nici nu am visat despre aceasta, aşa cum un om normal nu ar putea visa să nimerească pe planeta Marte. Şi iată ca 5 ani în urmă, eu am înţeles că aceasta este real. Este dificil, dar realizabil.

Alpiniştii sovietici pentru prima dată s-au ridicat pe Everest în anul 1982. În timpul cela nu v-aţi calificat pentru participarea în echipă?

Federaţia de Alpinism din Moldova prin anii 80 a fost printre cele mai bune cinci echipe în URSS, dar concurenţa era prea mare, la Everest au fost luaţi doar profesioniştii, care participau la antrenamente anul întreg şi care nu se mai ocupau cu altceva. La noi aşa profesionişti nu erau de găsit. Dar în Campionatele din URSS am participat cu demnitate. În Federaţia din RSSM se ocupau la 400 de oameni, şi pe parcursul existenţei Federaţiei în timpul participării nu a fost înregistrat nici un caz fatal. Aceasta este un indiciu uimitor, pe care nu îl mai are nimeni.

Alpinismul sovietic a fost suficient de puternic?

În anii 60-90 echipele sovietice se considerau cele mai puternice după experienţa, după nivelul de pregătire. Este recunoscut de toată lumea că sistemul de ptregătire ai alpiniştilor din URSS a fost unical, dar sa preia acest sistem nu şi-a permis nimeni – era foarte costisitor. Comitetul de Stat de sport a construit un sistem rigid de creştere sportive pe etape. Normele de gradare erau conferite după modelul militar, degradarea putea fi efectuată pentru cea mai mică abatere. Să devii maistru al sportului în timp de 5 sau chiar 10 ani era imposibil, la fel cum şi să treci la urmatoarea etapă de complexitate dacă nu ai trecut 20-30 de ascensiuni de mai mică categorie. Reţeaua de tabere alpiniste era prin toată URSS. Din punct de vedere financiar orice persoană îşi putea permite să ajungă la o aşa tabară şi să treacă etapa de pregătire, unde timp de o lună erau învătaţi să meargă în munţi, pe gheaţă şi omăt, au fost învăţaţi să ofere ajutor, să ridice corturi, să aprindă primusul s.a., o mare atenţie era dedicată siguranţei. Şi doar la sfîrşitul lunii tu puteai face prima, cea mai simplă ascensiune, de categoria unu, şi tot în acest an nu mai aveai dreptul să te perfecţionezi în munţi. Pe cîmpie, poftim: înot, schiuri, jogging – tot ce îţi doreai. Dar în tabăra alpinistă doar la anul viitor cu foaie de parcurs.
Aşa că experienţa mea e destul de mare. Hotarele astăzi sunt deschise. Sunt bine cunoscut cu echipa rusească. Iată şi au aparut şi la mine nişte prevederi, iar apoi şi planurile de a mă ridica pe Everest.

Pentru ascensiune v-aţi pregătit de sinestătător?

4 ani de efort fizic, antrenamente intenţionate în toată ziua. Am mers la munte, am trecut aclimatizarea la o înălţime de 7000 de metri – Pamir, Tianshan, Himalaya. Am strîns bani. M -am antrenat într-un ritm accelerat, realizând că se apropie şi vârstă – cu cît mai departe, cu atât mai “dificil "să ma rup de pe canapea.

La momentul ascensiunii aţi fost pregătit de 100%?

Privind traseul, alpinistul înţelege, cît efort trebuie de depus pentru a trece o anumită parte din drum, calculează, prevăzînd ceia ce îl aşteaptă. Împrevizibiliate în munţi nu trebuie să fie. Este nevoie de un calcul foarte precis matematic, plan strategic, înţelegere pe unde nu poţi merge, cum si în ce timp să eviţi căderea pietrilor… Everest… Cînd prima dată am văzut muntele, am vrut să fug acasă. Închipuiţi – vă: o săptămîna mergi prin Himalaya într-o caravană de 60 de oameni şi 300 iaci şi deodată creşte ea – imensitatea! Primul gînd: Doamne! Ce e de făcut! Nu e posibil! Dar nu ai încotro şi începi să calculezi muntele. Mi sa parut că în general el puţin se deosebeşte de celelate vîrfuri. Ce tare m-am greşit! Planul pe care mi l-am desenat a zburat în prima săptămînă. Mi se părea că fizic este imposibil. Peste 8000 de metri, în aşa numită zonă de moarte – pur şi simplu o catastrofă. 2 luni am trăit la înălţimi peste 5300 de metri, mergeam în sus şi în jos, pînă cînd nu am simţit puterile pentru ascensiune. În procesul de aclimatizare se face restructurarea organismului. El lucrează altfel, şi oricum e greu. Sângele se îngroasă, suferi de scurtarea constantă a respiraţiei.
Bunul simţ şopti: trebuie să ne întoarcem.

V-aţi fi simţit jignit dacă nu aţi fi completat ceia ce aţi conceput?

Da, 4 ani m-am antrenat. Înţelegeam că a 2 şansă nu voi mai avea. Măcar că in alpinism trebuie să ştii să te întorci – cînd simţi că nui altă ieşire şi înţelegi că ai făcut totul. Principalul să nu te sperii. Iată aţa ceva nu îţi vei ierta niciodată. Dacă simţi că încă un pic şi va fi tîrziu, trebuie să te întorci. Atunci vei fi mîndru că te-ai întors. Doar acolo alternativa e simplă. Nu poţi să rămîi calic. Sau viaţă, sau moarte. Totul este clar – alb – negru. În plus la toate s-au adunat multe mărunţisuri care mi-au permis să mă ridic pe vîrf. Nu s-a scurs gazul din butelie, nu s-a rupt şiretul, nu s-a stricat fermuarul (sunt mărunţişuri din cauza cărora poţi să nu faci ascensiunea). Nimic nu ma rezumat. Doar au îngheţat bateriile din lanternă şi mergeam prin întuneric, dar asta e un fleac. Cu un cuvînt am fos norocos.

Cît a durat însăşi ascensiunea?

36 de ore, o zi şi jumătate de ascensiune făra opriri. Vîntul, minus 40, nu te poţi opri că vei îngheţa.

Sunteti primul cetăţean a Moldovei, care sa ridicat pe Everest, dar nu sunteţi primul om, şi Ministrul Culturii din Nepal va decorat cu o medalie. Înseamnă ca acest eveniment este un eveniment deosebit nu doar pentru Moldova?

Moldova e doar a 42 ţară, şi înseamnă că nici pe aproape nu e ultima. După noi mai este un număr mare de ţări, iar noi vom rămîne în istorie cu numărul 42. Dar alta decoraţie mi-a plăcut mai tare – în Catmandu există un restaurant unde îmi este garantată alimentaţia pe viaţă.

Iar în Moldova v-au decorat?

Da, cît de straniu nu ar parea, şi la noi au înţeles însemnatatea acestui eveniment pentru Republică, şi au considerat să fie însemnat cu Ordinul de Onoare.

V – aţi pregătit mult timp, şi cînd totul s-a întîmplat ce emoţii şi impresii aţi avut? Sau nu aţi avut timp pentru impresii?

Niciodată nu voi uita frumuseţea cosmică al acestui loc. Aceste culori, răsărituri – apusuri, norii. Acest pământ rotund, pe care l-am văzut – rotund şi mic. Şi încă întelegi că te afli acolo unde mai sus de tine nu mai este nimeni, care ar sta cu picioarele pe pamint. Înţelegi că de sus nu va cădea nimic pe tine. Desigur că şi pentru mine este un eveniment foarte important. Eu am avut multe ascensiuni tragice, dramatice şi comice, dar aceasta a fost grea din punct de vedere fizic. Cîte odată nici nu-mi vine a crede.

Dar acuma ce atitudine aveţi faţă de Chişinău – unul din oraşele planetei acestea mici şi rotunde?

Ce atitudine aveam, aceiaşi şi mi-a rămas. Chişinăul a fost unul dintre cele mai frumoase oraşe din URSS. La întrarea în oraş din orice parte se deschide o panoramă splendidă. Aduceţi – vă aminte cum nimeriţi în orice alt oraş – Odessa, Kiev, Peterburg – cînd mergeţi spre centru vedeţi ţăvi înfumegate, căsi daramate, sine distruse. Orasul nostru deodată e frumos. Aceasta nu a aparut pur şi simplu - să zicem datorită landsaftului. Drumurile principale a fost mai uşor de trecut prin locuri joase, dar nu prin vîrful dealului. Totul este proiectat de nişte oameni foarte talentaţi. Aici au lucrat arhitecţi geniali, care în vremea sovietică făceau lucruri minunate. La moment îţi vine să plîngi. Centrul istoric al oraşului se distruge. Nimeni nu atrage atenţia asupra faptului că în centrul oraşului se construiesc o mulţime de clădiri înalte. Lîngă Sun – Sity şi teatrul Cehov_ ne departe de Catedrala acuma se construieste o clădire cu 12 etaje. Aţa lucruri trebuie să fie pedepsite! Se înfundă pieţile frumoase, parcurile. Peste tot, vai de mine ce clădiri din sticlă!”. Cu mita poţi măcar pe scările Parlamentului să pui o gheretă. În ultimii 15 ani oraşul se distruge, mult din ceia ce e construit – sunt ca nişte dinţi falsi. Îmi pare rau!