Favoritul zeilor

24.01.2012 | Personalităţi

„Pîine”. Aşa –mai în glumă mai în serios îl numea Emil Loteanu. La botez acesta a primit numele Gleb.
GlebuSainciuc, după cum se semnează el pe picturile şi schiţele sale, s-a născut în 1919, iar atunci pruncii erau numiţi după numele Sfinţilor. Deşi datei de 19 iulie,cînd s-a născut, reveneau 10 nume de bărbaţi, şi fiecare dintre acestea putea fi ales de ocrotitorul ceresc, a fost numit viitorul pictor cu numele Gleb, ceea ce înseamnă „favoritul zeilor”.
Dacă se consideră singur Glebus Sainciuc favoritul zeilor, nu l-am întrebat. Un lucru este cert-el este foarte talentat şi desigur - fericit.
De aproximativ 93 de ani trăieşte în armonie cu sine însuşi, cu oamenii, cu lumea înconjurătoare. Are multe titluri şi decoraţii, iar principalul – creaţia lui bucură şi inspiră atît spectatorii cît şi însăşi pictorul.
Destin creativ expresiv, viaţă personală fericită. De cîteva decenii iî este alături cea mai fidelă şi iubită prietenă –pictoriţa la fel de talentată şi vestită –Valentina Rusu-Ciobanu. Feciorul Lică, garfician iscusit, cu care se mîndreşte. Nepoţi, strănepoţi şi nepoţi de la fraţi. Familia mare şi unită nu este în fiecare zi împreună– toţi sunt ocupaţi, şi soarta i-a împrăştiat prin lume –care la Paris, care în Belgia, care la Seatlle, se ocupă de arhitectură, jurnalism, scriu cărţi.
Însă legătura sufletească se menţine, şi de pe pereţii casei vechi de 100 de ani, care încă stă rezistentă în cartierul vechi al Chişinăului, pe strada Ureche, unde trăieşte familia de pictori, privesc de pe poze cei mai dragi şi apropiaţi, şi mai atîrnă portretele stăpînilor, pictate de cei dragi. Tot aici sunt şi vestitele măşti, – portretele blînde ale oamenilor cunoscuţi executate în tehnica papier mache, cei drept maestrului îi vine tot mai greu acum să le învie prin prezentări unicale.

„iată incet-incet mă apropii de 100 de ani”, - spune pictorul. Cuprinde cu un gest larg măştile şi portretele de pe pereţi: „Vreau să-mi sistematizez lucrările, aşi vrea să reeditez cîte ceva, în primul rînd bagatelele – istorii scurte în desene fără importanţă majoră”. Prezintă un album al lucrărilor sale editat acum cîteva decenii, în care sunt şi bagatele –– pe un desen se stinge un incendiu, iar un pompier în acel timp aprinde o ţigară; pe altul – oaspeţii sunt invitaţi cu amabilitate să intre –iar după uşă este un cîine rău.
„Mai selectez şi clasific lucrările copiilor adunate la concursuri. Sunt foarte interesante, expresive, deştepte”..

- La ce vîrstă aţi început să desenaţi Dvs?

- Din clasa a IV-a a şcolii primare. Şi de atunci tot desenez şi desenez… Am făcut şi multe măşti, iar recent, datorită nepoţilor, am început a cînta. Adevărate cîntăreţe, însă, erau surorile mele.

- Cîţi copii aţi fost în familie?

- Şase. Una din surorile mele mai mari era prietenă cu Maria Cebotari – ea locuia în apropiere. Erau semene, cîntau împreună în corul bisericii Sf. Vineri. Maria Cebotari venea deseori la noi, mă dădăcea pe mine şi pe sora geamănă Mărioara. Aveam un cărucior pentru doi, cu care Maria ne plimba şi ne cînta. Fetele mă îmbrăcau şi pe mine în rochii. Cred că acest anturaj feminin mi-a influenţat caracterul, făcînd-ul mai moale.

- V-aţi născut în această casă?

- Da, casa aceasta a fost construită de părinţii mei. Iată portretele lor – mama şi tata, el seamănă bine cu Ştefan cel Mare.

- Cine erau ei? Cum s-au întîlnit?

- Tatăl era funcţionar la primărie, mama era casnică, tata era mai mare cu 10 ani. S-au întîlnit într-un mod interesant. Odată, pe timpul ruşilor , tata şi-a luat concediu şi a plecat cu o motonavă pe Nistru. La Olăneşti au avut o staţie de o oră, el mergea să se plimbe cînd a auzit cîntînd muzica. Era o nuntă. Printre oaspeţi a văzut-o pe frumoasa Elena şi a fost copleşit de farmecul ei. S-a întors la Chişinău şi a trimis o cunoştinţă s-o ceară de nevastă... Ei au închiriat la început o cameră la Chişinău, apoi au adunat bani şi au construit această casă.

- În această casă şi în această curte V-aţi petrecut copilăria?

- Tata a vîndut o parte din casă, acum avem vecini cu care ne înţelegem bine. Curtea aproape că nu s-a schimbat. Vara e foarte frumos aici!

- Ce jocuri aveaţi în copilărie?

- Ne plăcea să facem teatru. La marginea curţii făceam o cortină. Chiar şi bilete desenam. Mai jucam şi tenis cu palete de lemn. Ne jucam şi în oină. Trebuia să fii isteţ, să alergi bine, iar eu alergam repede, deşi sportivă vestită, campioană, era sora mea Zina, care învăţa la Bucureşti la Universitatea sportivă. Cînd ea era ultimul an, am participat împreună la jocurile studenţeşti internaţionale la Zacopani, Polonia. Acolo erau sîrbi, bulgari, unguri. Noi am concurat pentru România şi eu cu schiurile am luat premiul întîi la slalom.

- Unde aţi întîlnit-o pe Valentina, dragostea Dvs.?

- La şcoala de arte plastice de la Chişinău. Doi ani pe timpul războuilui nu ne-am văzut – ea studia la Academia de arte plastice de la Iaşi, eu– făceam arhitectura la Bucureşti. Întorşi la Chişinău în 1944 am terminat şcoala împreună. Valentina m-a invitat să ne pregătim împreună de examene – ea e mai isteaţă şi mai vorbăreaţă. Eu am înţeles repede că sunt îndrăgostit. Peste cîteva luni am venit cu paşaportul şi i-am spus că vreau să mă însor. Ea mi-a spus: „Nu-nu, trebuie să ne binecuvînteze mama!” Pe 19 iulie 1946, în ziua mea de naştere, ne-am căsătorit. Peste un an s-a născut feciorul Lică. Cred că ştiţi că acum un an a primit Ordinul de Onoare, pentru lucrările sale făcute împreună cu Grigore Vieru – „Albinuţa” şi „Abecedarul” – prima carte pentru copii în grafie latină. El a desenat fiecare literă a alfabetului. Apropo, ei aici au şi lucrat împreună cu G. Vieru.

- În casa Dvs. au fost mulţi scriitori, artişti, pictori, învăţaţi, unii dintre ei chiar au trăit aici. Şi mulţi dintre prietenii Dvs. au ajuns în galeria măştilor. E interesant faptul că sub mască deobicei se ascunde faţa, iar Dvs dimpotrivă descoperiţi personalitatea.

- Da, măştile mele sunt reţinute. După cum a scris nepoţica mea Maria, pe cînd învăţa în clasa a VIII-a (învăţătorul i-a cerut un articol despre bunelu pentru ziarul de perete), „bunelul meu face măşti, dar mai are o specialitate –îi place să studieze oamenii şi să descopere în fiecare trăsături bune ”. Apropiaţilor mei le spun mereu: iertaţi-mi greşelile mele, pentru că eu le iert pe ale voastre.

- Sunteţi convins că în oameni este mai mult bun decît rău?

- Desigur. Fiecare om are bunătate, chiar dacă e ascunsă. Dar eu măresc aceste trăsături. Cînd vezi un om, găseşti în el binele, iar răul îl laşi pe planul secundar.

- Aţi putea să ne da-ţi definiţia pictorului?

- Există pictori profesionişti şi amatori. Uneori amatorii sunt mai buni ca profesioniştii.

- În ce sunt mai buni? Care e calitatea principală, care il face pe om Pictor?

- După cum a spus un scriitor polonez, pictor este cel care s-a născut cu capacitatea de a vedea în fenomene intresante ceva şi mai interesant. Negativul, urîtule, îl vede de asemenea, dar se ocupă de pozitiv. Iată un tînăr zice: „Am întîlnit o fată atît de frumoasă! Vreau să mă însor cu ea!”. Îl priveşti şi te gîndeşti: „Da! Bună imaginaţie ai!”. Asta e totul. Chiar şi cînd jucam în măşti -eram reţinut. A fost un caz (numai unde nu am fost cu măştile acestea – la Paris şi Bulgaria, în Uzbekistan şi Azerbaidjan!) – la decada Azerbaidjanului în Moldova veneau cîntăreţi vestiţi, - Magomaev, Beibutov, şi eu le-am făcut măştile lor. Apoi am plecat noi la decadă – eu, soţia mea, Mihai Grecu şi Igor Vieru. Grecu, Vieru şi Valentina prezentau picturi, eu - măşti, şarje şi bagatele umoristice. Cînd oformam expoziţia, m-au preîntîmpinat că Beibutov, este gelos privitor la imaginea lui. Auzind asta am ascuns masca lui. El era şef de comisie şi întrebă: “Dar unde e masca mea?”. I-am spus că nu e reuşită şi nu o vom expune. El a insistat să o vadă şi a spus să fie expusă. La deschidere a menţionat că ei au munţi şi nisetru, iar noi în Moldova- avem măşti ... Iată aşa momente.

- Prezentările Dvs. cu măşti – sunt un fenomen unic! De exemplu Arcadii Raikin se transforma în altă persoană cînd îmbrăca masca, dar el singur nu făcea măşti.

- Apropo, am şi masca lui Raikin. Cînd a fost la Chişinău, i-au povestit de mine şi a vrut să mă cunoască, a venit la atelier.

- Aveţi multe măşti ale vedetelor! Vedete din Moldova cum ar fi – Maria Bieşu,Maria Codreanu, Nicolae Sulac, Gheorghe Urschi., precum şi mondiale – Jan Poli Sartr; Luciano Pavarotti ….

- Niciodată nu ratam ocazia de a picta oamenii care-i întîlneam. Am multe lucrări care le făceam cînd mergeam la Moscova, fiind membru al Uniunii teatralilor şi Uniunii jurnaliştilor.

- Iar apoi multe dintre schiţe se transformau în măşti şi datorită talentului Dvs prindeau viaţă, nimereau în “trupa teatrală” a Dvs.?

- La început asemenea măşti au fost făcute pentru un spectacol al teatrului „Luciafărul”, apoi a apărut propriul spectacol cu mulţi eroi cunoscuţi, la filarmonică. Nepoata mea m-a ajutat, a acompaniat vestitul Nicolae Botgros. Am mers cu stectacolul prin republică, am evoluat în faţa maturilor şi a copiilor.

Şi iarăşi alege desenele copiilor, selestate de el la concurs, căci, chiar dacă are o vîrstă onorabilă, Glebus Sainciuc –ca şi mai înainte nu refuză să jurizeze. Deşi iese rar din casă, colaborează cu reviste de avangardă pentru tineret, este la curent cu toate evenimentele importante din societate. “Nu le reuşesc pe toate, puteri nu prea am”, - zice pictorul şi ia în mînă creionul. Încă 10 minute de discuţii negrăbite, timp în care face complimente galante şi glumeşte cu bunătate, - şi şarja prietenească e gata. Un dar minunat de la un extraordinat Pictor!

Material pregătit de Cudreavţeva Elena

Toate articolele rubricii

COMENTARII