„Era plin de soare şi de comunicare bună”

Ca şi pentru fiecare om, în primul rind - amintirile copilăriei şi tinereţii. O oarecare nostalgie după Chişinăul de altă dată.Voi parafraza un vers din vestita piesă: nostalgie – dulce melodie.

Cum a fost Chişinăul tinereţii Dvs?

Diferit. Mai des îmi revine în amintiri ca un oraş confortabil de sud, unde oamenii erau binevoitori, unde era mult soare, fructe şi comunicare bună. Însă, posibil că memoria mea a fost influenţată de experienţa de lucru în filmele documentare, şi de aceea cu un ochi a reţinut una, iar cu celălalta – opusul. Desigur, Chişinăul de după război – un oraş semidistrus, unde locuiau mulţi oameni săraci şi necăjiţi, care-şi reveneau după grozăviile războiului. Copilăria am petrecut-o la o periferie murdară a oraşului. Acolo casele erau în jurul rîpei, nu era nici electricitate, nici conductă de apă, fără podelele. Însă, pe lîngă toate, amintirile copilăriei ţin de un sentiment de bucurie. Azi e greu de crezut că pe atunci nu aveam jucării. Un eveniment era cînd primeam în dar un fluier din lut sau o acadea.

Şi ce periferie era asta?

Partea de jos a oraşului. Ulicioarele curbe din regiunea străzilor Izmail şi Petropavlovskaia, care duc spre gară. În partea de sus a oraşului, care era mai curată şi mai îngrijită, noi ieşeam ca la excursie. Îmi amintesc cum oraşul a fost ridicat din ruini, cum a fost lansat primul troleibuz, care a înlocuit tramvaiul…

Nu vă pare rău de tramvaie?

Îmi pare foarte rău! Deşi acestea în majoritate erau foarte vechi – cele noi, cehe, erau o excepţie care creau o atmosferă aparte oraşului. Apoi construcţiile noi au început a creşte intens, ceea ce e bine ca fapt, însă în acelaşi timp a apărut mult noroi – cernoziomul în condiţiile oraşului – este praf pe haine şi pe clădiri, pe încălţăminte. Chişinăul treptat nu mai era o livadă înfloritoare – copacii fructiferi de pe străzi au fost tăiaţi şi în locul lor s-au sădit salcîmi. Aşa a dispărut mirosul de miere a florilor de primăvară. Desigur, prin prisma timpului şi trăsăturile neplăcute ale trecutului se dizolvă, se sterg, rămîne minunata atmosferă însorită de vară şi un caleidoscop de imagini: Palatul Pionierilor în minunata clădire veche, unde am făcut teatru şi coregrafie, parcul Puşkin cu cinematograful vechi şi restaurantul de vară, unde cîntau nişte muzicieni minunaţi. Apropo, pe acele timpuri oamenii veneau la cinematograf din timp, ca să asculte mizicienii care cîntau înainte de film. În anii 50-60, pe timp de vară, bucata străzii Lenin de la cinematograful „Patria” pînă la str. Kotovski, doar pe o parte, era locul plimbărilor de seară pentru mulţi chişinăuieni.Tineretul numea acest loc „Broadway”. Acolo puteai să-ţi întîlneşti prietenii, cunoscuţii, iar cu cineva – să faci cunoştinţă. Pe partea opusă a Arcului Biruinţei se plimba nebunul oraşului Zingher. Recita pe de rost pagini întregi din operele lui K. Marks. Aşa îmi amintesc eu Chişinăul, în special în regiunea Lacului Comsomolist, unde – la coborîrea de la Buiucani – se afla şcoala mea-№ 40. Acum şi aceasta, şi prima mea şcoală de pe str. Izmail nu mai sunt – clădirile vechi au fost demolate. Astăzi Chişinăul este reconstruit şi trăsăturile legate de viaţa generaţiei mele au dispărut. A avut loc o careva mutaţie. Şi nu numai a caselor şi străzilor, ci şi a oamenilor.

După război Chişinăul era un oraş cu adevărat internaţional, exista o atmosferă deosebită. Trecerea de la o limbă la alta era firească, organică. Nu exista antagonism naţional. Toţi mergeau la teatrul moldovenesc, fiecare spectacol fiind o sărbătoare. Apoi, în perioada socialismului, pe timpul lui Bodiu, au apărut curente naţionaliste, impuse, după părerea mea, de sus. Apartenenţa la o naţiune sau alta conta la intrarea la studii şi la serviciu…

Oare nu în întreaga URSS era o asemenea politică?

În Moldova aceasta era foarte distinctă, reflectîndu-se asupra atmosferei generale. Şi, repet, totul venea de sus. Lucrînd la filmul documentar am călătorit mult prin republică comunicînd cu oamenii. Printre oamenii de rînd aşa ceva nu exista.
Chiar şi cu aceste tendinţe, în Chişinău exista un mediu cultural consistent. Veneau artişti unicali– şi sovietici, şi străini. Activau palatele tinerilor, pionierilor, casele de cultură. Lucra un studiou cinematografic bine dotat, un studiou TV– se alocau mijloace importante. Toate acestea creau un anumit nivel de viaţă, fapt ce se lega direct de o şcoală bună şi de cultură în toate manifestările ei. Astfel oamenii au alt simţ al vieţii, se simt parte a societăţii. Dacă nu este aşa, apar fenomene care le avem azi: legile junglei.

Să ne întoarcem în trecut: cum aţi ajuns la studioul cinematografic?

Cînd am terminat şcoala, pe lîngă studioul cinematografic a fost organizat un studiou actoricesc „Cinema amator”, unde am fost primit împreună cu Silvia Berova, Victor Soţki – Voinicescu, Raisa Eni, Ion Arachelu şi alţii, care ulterior au devenit actori vestiţi care s-au filmat în pelicule moldoveneşti. Cu noi studiau şi Emil Loteanu şi Ion Şcurea. Apoi aproape 2 ani am studiat la Moscova la un studiou teatral. Dar a venit Loteanu şi mi-a amintit de visul meu de a deveni regizor…Am revenit cu el acasă. Era filmul lui „Poienile roşii”, primul film color de format mare în Moldova. Apoi am făcut regizoria la Leningrad. Maestrul meu a fost G. A. Tovstonogov. Au fost ani minunaţi, ani de înflorire a teatrelor, cinematografului din Leningrad şi Moscova.

Revenind în Chişinăul provincial, aţi simţit probabil diferenţa, cu care nu a fost uşor să vă obişnuiţi?

Diferenţa era în modul dogmatic de conducere a culturii care venea din partea funcţionarilor, miniştrilor, directorilor de studiouri şi teatre. Cu toate acestea, Chişinăul trăia şi crea, păstrînd identitatea sa la nivel de cultură mare. Cînd am venit eu la studiou, acolo încă lucra Mihail Calic, a cărui film „Omul merge după soare” a devenit un fenomen în filmul sovietic şi european, Vadim Derbeniov cu “Ultima lună de toamnă” după nuvela lui I. Druţă, după părerea mea un film unical în înţelegerea caracterului moldovean. Eram prieteni cu Vlad Ioviţă, – regizor, scenarist şi scriitor, un om foarte delicat, cu Gicu Vodă, la fel poet , regizor şi scenarist. La filmări i-am întîlnit pe Sandri Ion Şcurea, Valeriu Cupcea, Dumitru Caraciobanu, Ion Ungureanu – persoane foarte inteligente, talentate. Comunicam cu muzicieni talentaţi. Cu multă căldură îmi amintesc de Mihai Dolgan, cu care am lucrat asupra noului lui program, după ce la ordinul lui Bodiu a fost interzis ansamblul „Noroc”. Piesele lui M. Dolgan vor rămîne pentru totdeauna în memoria poporului. Isidor Budurin – un purtător viu al folclorului moldovenesc, pe care Loteanu îl adora. Eram prieten cu feciorul lui Şiko Aranov, creatorul primei orchestre de jazz. Pavel Andreicenco, artist al poporului din RSSM şi Ucraina, solist în prima componenţă a ansamblului „JOC”, apoi conducător al ansamblului “Mioriţa”, (nota red. P. Andreicenco s-a filmat în pelicolele „Lăutarii”, „O tabără urcă spre cer”, din 1990 a fost preşedinte al asociaţiei culturale Romii Moldovei, în copilărie a luptat într-un detaşament de partizani). Petru Leonardi – vedeta baletului Clasic, unul din primii corifei ai teatrului moldovenesc de operă şi balet. Apropo, în 1981 am filmat un film documentar despre el după scenariul de А.Corchina «Леонарди, ваш выход!», care a primit premiul Ministerului Culturii a URSS.

Din amintirile pictorului Ştefan Sadovnicov, care pot fi găsite în Internet, aţi fost de mai multe ori în atelierul sculptorului Dubinovschi. Mi se pare că acum dacă aţi avea posibilitate aţi filma un film despre el, bazîndu-vă inclusiv şi pe impresiile şi amintirile proprii.

Am fost prieteni cu fiul lui - Serghei. Am studiat în aceeaşi perioadă la Leningrad. Atelierul lui Lazăr Dubinovschi era în curtea casei în care locuiau, pe str. Lenin- colţ cu 28 iunie. Chiar dacă era ocupat, maestrul întotdeauna era bucuros de vizita tinerilor, era modest şi democratic, putea să stea cu noi la un pahar de „Vin de masă” şi o bucată de salam. Îmi amintesc de rafturile cu cărţi, printre care multe albume cu reproduceri ale marilor pictori – un deficit mare în acele timpuri. Mergeam la Dubinovschi ca la bibliotecă.
Toate personalităţile numite mai sus, şi încă mulţi alţii alcătuiau baza vieţii culturale. Ei comunicau într-un mediu normal, organic al Chişinăului de atunci. În alte domenii culturale – literatură, jurnalism, era aproape fa fel. Acum, din păcate, lucrurile stau altfel. Nu am regrete că m-am întors de la Leningrad la Chişinău şi că am făcut film documentar. Cînd eşti în vîltoarea vieţii, comunicînd cu diferiţi oameni,- de la ţărani şi muncitori la miniştri şi artişti ai poporului, ochiul de regizor se cizelează. Mulţi regizori de teatru sunt departe de realitate, spectacolele lor sunt seci, se alimentează cu subprodusele culturii, şi nu cu produsele vieţii, ei nu ştiu, nu au văzut multitudinea de tipaje şi caractere. Comparaţi literatura modernă, în care caracterele eroilor sunt foarte condiţionate, şi cărţile lui Cuprin, Cehov, Babel, care citindu-le vezi clar o galerie întreagă de figuri. Lucrul cu filmul documentar mi-a oferit mult în acest sens. Printre altele, peste ani l-am cunoscut pe Eldar Reazanov, şi am discutat această chestiune. Şi el a lucrat cu filmul documentar şi a confirmat importanţa acestei experienţe pentru sine. Aceeaşi discuţie am avut-o şi cu Elem Climov. Piesa mea «Кишиневский регтайм» s-a realizat datorită faptului că eu înţelegeam foarte bine caracterele, oamenii acelui timp, care arătau şi vorbeau într-un anume fel. Azi, cînd privesc spectacole, filme în stil retro,– mai des observ lipsa detaliilor caracteristice de vorbire, maniere şi a tot ce oferă spiritul epocii.

Nu aţi încercat să montaţi piesa Dvs. la Chişinău?

Din numărul mare de piese Uniunea scriitorilor Rusiei a ales unica şi a publicat-o în almanahul său. Iar în Moldova nici un teatru nu a încercat s-o monteze, deşi în ultimii 20 de ani aceasta este practic unica piesă despre Chişinău. Au fost discuţii la tema respectivă, însă...azi sunt alte reguli de interacţiune. Pot să vă mai spun că în 2003 am făcut un film documentar «Семь песен длиною в 100 лет», către marcarea datei pogromului chişinăuian din 1903. Acolo e folosită o cronică unicală din Germania şi America. Filmul meu a rulat de trei ori în Germania, în Olanda, Danemarca, Paris, SUA… La Chişinău – niciodată.

De rînd cu filmele documentare aţi făcut şi filme de joc?

Studioul cinematografic oferea posibilitatea tinerilor regizori, pe bază de concurs, să filmeze filme de joc de scurt metraj. Iar în 1986 am filmat filmul „Afişa”. Apoi, după scenariul lui Loteanu - «Пикирующий зяблик». Apropo, Emil a insistat ca eu să fiu regizor.

Nu mai puţine, chiar poate mai multe, au fost montările Dvs. pe scenele teatrelor din Chişinău?

Da. Acestea sunt la Teatrul actorului de cinema. În 1992 la teatrul Cehov am montat «Матросская тишина» de А. Galici.

Mulţi spectatori îşi amintesc de acest spectacol. De asemenea, mulţi îşi amintesc de teatrul „Danco”, unde şi Dvs aţi montat spectacole. Pentru ce aţi avut nevoie de asta, prin ce vă atrăgea artistismul de amator?

Da, eram supraîncărcat cu lucrul – studioul cinematografic, Teatrul actorului ce cinema, “Danco”. În ce priveşte ultimul, acesta era un teatru cu un colectiv profesionist. Acolo nu se primeau salarii, nu era buget şi nici servicii corespunzătoare – actorii îndeplineau singuri funcţiile lucrătorilor scenei. Dar spre deosebire de alte teatre, aici se puteau monta spectacole care nu se înscriau în doctrina oficială de repertoriu. Atmosfera creativă foarte bună şi entuziasmul actorilor uneori compensau careva neprofesionalism. “Danco”era un teatru experimental, care atrăgea intelectualii şi tinerii. Eram bucuros că aveam posibilitatea de a monta spectacole de diferite stiluri – «Эдит Пиаф», «Карьера Артура Уи» de Breht, piesa de Şatrov «Диктатура совести», «Сцены из супружеской жизни» de I. Bergman, «Свадьба» de Cehov şi Breht. Îmi amintesc ca de un banc, cînd după premiera «Мещанская свадьба» de Breht a apărut un reprezentant CGB şi s-a interesat cine a permis montarea piesei, în care el a sesizat propaganda fascismului. La care eu am răspuns: „N-am ştiut că laureatul premiului Lenin B. Breht este interzis în URSS”. Pe unda comunicărilor cu „Danco” am filmat şi filmul „Afişa”. În centrul subiectului este istoria legată piesa lui Ion Druţă „Sfînta sfintelor” – un teatru mic încearcă să monteze această piesă şi teatrul este închis. Deşi piesa lui Ion Druţă „Sfînta sfintelor”a fost montată de I. Ungureanu la Moscova, în Moldova era neoficial interzisă. Desigur, timpul pune toate accentele, găseşte punctele dureroase. Azi domină un repertuar comercial pentru spectatorul nepretenţios!

Există motive pentru care aţi putea să vă întoarceţi la Chişinău pentru un timp?

Nu mă despart de Chişinău, de aceea orice activitate de creaţie- film, spectacol – ar fi un “motiv” minunat. Însă pentru asta e nevoie de o temelie, de anumite condiţii. Nu e vorba aici de finanţe, ci de stratul cultural. În general, pentru a monta un spectacol, trebuie să existe o bază profesională şi culturală. Astăzi, după părerea mea, aceasta este foarte deformată. Pe lîngă asta, mai există un alt factor obiectiv: cînd Moldova a devenit independentă, multora li se părea că colectivele teatrale din Moldova şi România vor face schimb de vizite şi vor prospera legăturile de creaţie. Este uimitor, dar acest lucru nu s-a întîmplat. Există doar cazuri unice, dar pricesul nu a luat start. Şi acesta este un indiciu.

A ce?

Azi, atît în România, cît şi în Moldova, Rusia, Ucraina are loc comercializarea totală a artei.Vectorii sunt în descreştere. De ce să faci ceva măreţ, adevărat, care nu aduce mulţi bani, dacă e posibil să faci ceva repede şi ieftin. Cînd totul se măsoară cu preţul produsului, şi cînd fiecare vrea să-şi vîndă marfa, atunci toţi se separă. Nu văd aici un substrat naţional sau mari jocuri politice. În esenţă – acestea sunt legile pieţii. Ca în vestitul proverb „Frate-frate, dar brînza-i cu bani!” Consider că acum Moldova care este în colaps economic şi social, trebuie în mare măsură să atragă atenţia asupra culturii. Doar cultura şi învăţămîntul vor ajuata naţiunea să se ridice în picioare. Trebuie stopată alimentarea cu surogate ale aşa-numitei „culturi europene”, care de fapt nu are nimic comun cu adevărata cultură europeană şi mondială.

D-le Arnold, aşi dori să încheiem discuţia pe o notă mai optimistă…

Cu pozitiv? Comunic des cu prietenul meu Victor Soţchi - Voinicescu, cîndva popular actor moldovean, care de mult timp locuieşte la Paris. Este un cugetător, creator, pînă acum solicitat, se filmează în pelicule franceze, a jucat în spectacole pe scena franceză. A editat trei cărţi de poezie– în română, rusă, franceză. Şi el la fel este amărît de situaţia culturii în Moldova. Pentru noi însă am determinat următoarele. Moldova - Basarabia timp de 300 de ani s-a aflat sub jugul otaman, apoi a fost parte a Rusiei, a Regatului Român, republică sovietică, pe aici au trecut multe războaie. Aceste meleaguri şi identitatea poporului erau distruse fără milă, dar prin minune totul renăştea. Cred în oameni şi în natura acestui plai, care neapărat va renaşte. Amintindu-mi de Chişinăul distrus de după război, cred, că şi acum se vor găşi puteri sănătoase care vor ridica şi oraşul, şi republica. Vreau să cred.

Material pregătit de Cudreavţeva Elena

Toate articolele rubricii