Moara Roşie

Strada, pe care moara se înalţă măreaţă, atrage atenţia de la distanţă prin silueta monumentală de culoare cărămizie închisă, care din depărtate se aseamănă cu o catedrală gotică, a fost denumită în cinstea acesteia. Însă, din păcate, e foarte posibil, că pentru urmaşii noştri apropiaţi, va rămînea doar numele acesteia - Moara Roşie – în calitate de nume al străzii.


Acum 200 de ani albia rîului Bîc era închisă de mori de apă cu baraje. Timpul trecea, progresul învîrtea roata istoriei, şi la mijlocul veacului la Chişinău au apărut morile cu abur. La început acestea erau construcţii cu un singur nivel, mai des –din scînduri, către anii 80 ai sec. XIX - deja etajate deasupra caselor de locuit, dotate după ultimele realizări ale tehnicii de atunci. Iată că şi Moara Roşie era cea mai grandioasă construcţie de pe dealul Inzov, concurînd în înălţime cu clopotniţa bisericii Bunavestire. Aceasta şi-a îndeplinit menirea timp de 100 ani – lucra încă în anii 50 ai sec. XX, presărînd împrejurimile cu praf alb de făină. Apoi a fost folosită ca depozit, dar se vorbeşte că toate utilajele de măcinare erau întregi încă la începutul anilor 80, iar clădirea necesita o restaurare urgentă, care era planificată a fi realizată. Însă şi pînă în ziua de azi nu este hotărîtă soarta acesteia, starea este deplorabilă, deşi acesta este un obiect industrial-cultural unic în Moldova, recunoscut ca monument de arhitectură de importanţă naţională, care, după cum mulţi afirmă pe bună dreptate, putea fi reorganizat într-un muzeu de orientare industrială, de exemplu, istoria meşteşugăriilor sau a ştiinţei şi tehnicii Moldovei.


Dar să ne întoarcem la istoria clădirii. După cum spune o legendă orăşenească (atestaţii documentare nu s-au găsit), pe locul acestea în anii 1850-1860, apărută printre primele în Chişinău, moara cu abur la început era de lemn şi nu prea mare. Însă oraşul creştea, creştea cererea de făină, pîine, se dezvolta antreprenoriatul, şi deja în anul 1884, potrivit documentelor de arhivă, aici se înălţa o construcţie cu trei nivele cu un elevator construit alături. Iar în anul 1890, cînd consilierul de stat Gudevici şi Vilighelm Lejinskii au vîndut-o unui comerciant de succes Abram Levenzon, aceasta era deja o moară de aburi cu cinci nivele cu multe anexe şi servicii– un întreg complex industrial. Alături de „moara lui Levenzon”, cum a fost numită oficial de atunci, era şi un magazin, unit de aceasta printr-un tunel.


Moara cu abur a început să fie numită „roşie” după incendiul, care a fost în anul 1901. Etajele superioare care au ars au necesitat reconstrucţie. Acestea au fost ridicate din cărămiti roşii– refractante, expresive, care atrăgeau privirile, la fel ca şi arhitectura în întregime a acestei clădiri mari cu patru nivele (fără a lua în calcul subsolurile) şi al cincilea-mansarda, acoperiş cu două pante, şi o aripă alăturată cu trei etaje. Înconjurată de casele mici de pe strada Salovsk (aşa se numea strada Moara Roşie) noua construcţie era în acea perioadă ca un monument al progresului tehnico-ştiinţific. Faţada centrală se finisa cu mezonin, şi la fel - sub un acoperiş cu două pante simetrice. Perindarea de contrast a cărămizii de un roşu aprins cu piatra albă de la colţurile clădirii, decorau clădirea şi fortificau structura acesteia. Obiectul industrial s-a primit elegant şi deloc trist şi plictisitor. Azi, mai de aproape, moara creează impresii triste– clădirea este strînsă cu brîie metalice – pentru a nu se risipi, geamurile sunt oarbe – acoperite cu pietre, tragic, ca de pe bordul unei nave ce se cufundă, atîrnă scara de incendiu, sunt gata să cadă balcoanele inutile.… Dar şi acum e greu să nu admiri frumuseţea dură a fostului obiect industrial. Mai ales de la distanţă.

Material pregătit de Cudreavţeva Elena

Toate articolele rubricii